Everest...

... toţi avem câte un Everest al nostru, fiecare cu idealurile lui, când suntem copii mici vrem să fim mari din diferite motive, să stăm la masă cu părinţii, să fie ascultată şi părerea noastră, sau pur şi simplu să fim mari, la înălţime. Când suntem mari vrem din nou să fim copii, să pierdem toată ziua vremea, să nu ne intereseze banii, orice prostii sau pur şi simplu să ne adunăm toţi în spatele blocului pe betonul cald la o poveste de seară. Eu, am să ajung pe Everestul meu e atunci când o să te am lângă mine...

E târziu

E noapte, şi toate gândurile-mi zboară, din nou, la tine. Nu am vorbit cu tine astăzi, nu te-am văzut, nu ştiu dacă eşti bine sau nu. Dar mâine începe o nouă zi care va aduce schimbări în vieţile noastre, o să fie bune o să fie rele nu se stie, o să vedem mâine când soarele va reveni din nou pe cer şi ne va lumina calea, cum o face de atâta vreme în fiecare zi. Noapte bună.

O plimbare...

... undeva pe o alee, o alee plină de amintiri, să stăm să ne pierdem în povestiri. În povestiri despre mine, despre tine, despre noi doi. Povestiri fericite, povestiri triste despre noi doi, doi copii mai mari. Undeva întro seară caldă de vară, pe o alee pustie la apus de soare întro parte şi răsărit de lună în cealaltă parte să ne fie martori la povestiri, martori la ceva ce nu se va întâmpla, ştii tu bine de ce, dar eu vreau să le dovedesc contrariul, tu eşti gata?

Linişte

Vreau să stau, întrun loc plin de linişte, să ascult şuieratul vântului care se strecoară printre picioarele meselor sprijinite undeva întro pădure de trunchii copacilor. Vreau să privesc soarele cum apune să admir razele lui cum îşi fac loc printre copaci , să privesc apusul soarelui oglindit în ochii tăi, să văd cum se stinge flacara tot prin ochii tăi. Vreau să stăm, acolo până când luna şi stelele îşi vor face apariţia pe marea boltă cerească, să stăm să numărăm stele care se sting, şi apoi să adormim unul în braţele celuilalt. Vreau...

Umbre şi urme...

... doar atât mai zăresc acum între mine şi tine, umbrele corpului tău lăsate pe iarba scăldată de razele soarelui care abia îşi mai făcea simţită prezenţa, pe linia orizontului atunci când ne-am cunoscut, urmele tale lăsate în zăpada proaspăt căzută când ai plecat. Ai plecat din vina mea sau din vina ta, asta nu vom afla niciodată pentru că nu am vorbit niciodată despre plecarea ta din viaţa mea. Dar oare ai plecat tu sau am plecat eu?

E ...

... linişte, şi nimeni nu încearcă să ridice liniştea, chiar şi frunzele întârziate, bătute la pământ de adierea uşoară a vântului de ianuarie, se aşează în linişte. Se aud doar paşii tăi prin covorul de frunze îngheţate, paşi care se depărtează tot mai mult şi mai mult de mine, de noi, de ceea ce formăm noi doi.

Cristale de gheţă...

... se aştern peste inima mea, târziu în noapte, aşteptându-te sub cerul plin de stele. Te aştept să stăm să căutăm carul mare, poate carul mic, dar nu cred că o să le găsim şi nu pentru că nu ştim unde sunt, ci pentru că tu nu mai ajungi. Nu mai vrei să ajungi sau nu reuşeşti să ajungi? Asta doar tu ştii, tu trebuie să te hotărăşti când ajungi, dar ai grijă să nu fie prea târziu, să-ţi doreşti tu să fi în locul meu să mă aştepţi tu pe mine sub cerul plin de stele, şi eu să nu mai vin, pentru că am plecat deja departe, undeva unde e linişte...

Aş vrea...

..să stau să ascult măcar încă o dată sunetul apei care se loveşte de gheaţă, de pietre, aş vrea să nu mai scriu despre ceea ce am scris în ultimele articole, aş vrea să merg undeva în lume, unde să fiu doar eu, tu şi natura, să fie linişte, acolo unde doar vântul, cu ajutorul frunzelor căzute la pământ toamna târziu, mai tulbură liniştea, sunt sigur că ştii tu unde aş vrea să mergem, acolo sus pe deal, unde-ţi place şi ţie să mergi uneori.